TTL

Erich Lessing

Cum ar fi ca in Romania sa poti admira cateva fotografii a unui membru Magnum? Cum ar fi ca acele imagini sa fie facute de Erich Lessing? Cum ar fi ca autorul sa participe la vernisaj? Cum ar fi sa-i poti pune intrebari, sa-ti povesteasca de Martin Parr, sa-ti istoriseasca cum la Paris, in fata unei cafenele, trecatorii il gaseau mult mai simpatic pe el chinuindu-se cu 3 aparate manuale decat un circar ambulant care se reproducea artistic? Cum ar fi sa-ti scrie cateva cuvinte pe un frumos album cu fotografiile lui? Dar sa-ti ceara Leica-ul de la gat sa-ti traga cateva cadre?

Raspuns: magulitor.

Mai multe detalii despre expozitie gasiti aici.
Multumesc Oanei Soare pentru oportunitate.

Scrisoare intredeschisa

Stimati organizatori de concerte,
Va scriu manifestandu-mi intr-un fel dezamagirea legata de usurinta cu care respingeti dorinta unora de a fotografia la concerte. Stiu ca ultima grija dupa sonorizare, scena, lumini, personal tehnic, securitate, wc-uri mobile, chioscuri de bere si doleante speciale din partea artistilor e sa alegeti cine are acces in zona presei si cine nu. Dar, unii fotografiaza cu pasiune. E diferenta intre sexul pe bani si cel pe feeling.
Nu mai porniti de la premisa ca toti sunt mocangii. Sunt unii care isi permit sa-si cumpere biletul la concert in zona VIP iar daca cu umilita intraznesc sa ceara o acreditare e pentru ca au o afinitate cu artistul respectiv. Si asta se vede in imagini.
Incercati sa intelegeti ca cei care canta nu au nimic impotriva sa fie fotografiati si ca agentii de paza sunt acolo pentru ca nu le-a placut la bibleoteca. Nu e musai sa dovedeasca ca au putere. Aparatele foto nu pot fi confiscate. Se cheama furt.
Cand pui pasiune in fiecare imagine se cunoaste. Nu pleci dupa primele melodii pentru ca esti un umil fotograf blazat la vreun ziar de scandal. Traiesti fiecare moment si esti onorat ca prin imaginile tale poti spune si altora cat de mult il apreciezi pe artist.
Cand hotarati cine primeste un badge de presa ganditi-va si dincolo de avantajul imediat legat de mediatizare. Aruncati-va un ochi si pe munca omului nu numai pe faptul ca cererea are un antet cu notorietate.

Un amator.

Lounge

E vineri seara, am de gand sa petrec o noapte lunga in care sa fac tot ce n-am putut face saptamana asta: de scanat un film si jumatate, de citit tot ce am restant in feedreader, de colindat cateva forumuri si galerii de fotografie, de aprobat noii membri pe diginews, 5-6 episoade de M*A*S*H, de facut backup la vreo 20-30 giga de fotografii, de pregatit niste materiale pentru ce am de facut cu Ducu la proiectul Cernobil (ups, asta nu trebuia sa amintesc) si de ascultat multa muzica. Si pentru ca tot veni vorba de asta, asa suna ragge-ul adevarat, nu greata aia de UB40.

Cu mintea goala am intrat in libraria de la parterul blocului meu, azi dupa ce m-am intors de la treaba. Mica, inghesuita si cu niste vanzatoare a caror privire o simti rece in ceafa ori de cate ori pui mana pe vreo carte sa o rasfoiesti. Am zis sa dau curs unei provocari: sa gasesc ceva interesant de citit intr-o librarie de cartier. Printre muntii de enciclopedii de buzunar si carti care te invata cum sa fii lider sau cum sa nu te invinovatesti ochii mi-au cazut pe o coperta rosie cu un layout facut parca de un student la design orb si ciung, nevoit sa deseneze cu un picior de lemn. Ovidiu Ohanezian – Amintiri din portbagaj. Ar fi interesant sa vad ce a simtit un jurnalist luat ostatec, zic in sinea mea. 26 RON, o suma decenta pentru un experiment.

Am citit primele 30 pagini si n-am ajuns inca nici macar la momentul cand s-a gandit sa plece spre Irak. Si in naivitatea mea am crezut ca o sa o citesc de la un capat la altul cu sufletul la gura, ca intai o sa fie povestea mai tensionata pentru ca apoi sa descurce intr-un stil de jurnalist de investigatie toate itele. VAX! Am citit despre generali de securitate inflitrati din PSD in PD, de liste de spioni, de cum el a incercat si Bacanu nu l-a ajutat, in fine, transpira frustrarea cu miros de ceapa. Ii mai dau credit inca 30 de pagini si dupa care, daca nu se leaga nimic cu inceputul, o abandonez definitiv. Intre timp am lasat-o in baie, un loc linistit si singuratic pretabil la literatura conspirationista.

Altfel niste imagini care sa se asorteze cu muzica.

Neclar Nevazator

Aflandu-ma intr-o hoarda de vreo 30 de fotografi amatori (eu insumi nefiind nici macar fotograf – cel putin nu dupa actualele mele afinitati vizuale) am fost intrebat de ce trag pe film. Cum poti sa pleci la vanatoare cu cel mult 24 de cadre pe care nu le poti sterge, nu poti vedea o histrograma si cel mai trist, in definitiv, nu le poti vedea deloc decat dupa ‘alchimia’ numita developare? Cum te simti cu senzatia ca nu poti sterge, nu poti trage o rafala din care sa alegi cel mai bun cadru? Cum e sa astepti minute intregi pentru un singur cadru, a 1/125 parte dintr-o secunda in care universul, asemenea unui caleidoscop cu combinatii infinite, s-a aranjat intr-un fel anume pentru ca tu sa fii martorul unei clipe magice, irepetabila?

E DIVIN! Daca intr-un fel sau altul divinitatea ar exista si ar vrea sa-ti ofere paradisul ti-ar da un aparat pe film in mana. Faptul ca rezultatul ‘momentului indecisiv’, asa cum il numea un prieten, il vezi dupa ce nu mai esti acolo face sa pretuim mai mult clipa revelata si fixata pe un celuloid.

Momentul cand voi deveni fotograf va fi acela cand voi reusi cumva sa-mi pozez visele. E momentul de sinceritate maxima, cand visul, generat de constinta mea lipsita de dogme si prejudecati, de educatie si chiar si de inteligenta, va putea fi prezentat intr-o forma fizica perceptibila de dimensiunea in care traim. De ce tragi pe film? Simplu. Pentru ca noi nu visam clar si sansa mea de a-mi atinge dezideratul e sa trag pe film.

Simona Extrasensual™

Simona Sensual e suparata ca i s-a furat o pozitie. Intr-o prima faza ai putea crede ca avea la ea 2 de misionarul, un umeri-craci si un 69 de colectie si cand sa inceapa treaba a descoperit ca-i lipsea piesa de rezistenta: capra. Cum sa finalizeze ea apoteotic daca nu va putea sta in genunchi cu posteriorul ridicat, si as pune pariu, si bine lubrifiat? Adica daca ar fi fost Simona Intelectual sau Simona Managerial, Creativ, Simona Academia-Romana, Simona Bibleoteca-Nationala, Simona Care-Vede-O-Piesa-De-Teatru sau macar Simona Care-Isi-Cultiva-Un-Pic-Mansarda atunci n-ar fi fost nici o tragedie. Dar asa, senzualitatea subtire cu pozitia se tine.

Ei bine, Simona noastra e suparata ca o alta printesa a pozat in aceasi pozitie in care a facut-o ea acum cateva luni. Poza evident. Aflam astfel ca pana si Playboy-ul i-a refuzat aparitia, probabil pe motiv ca au si ei o demnitate si nu pot publica asa chiar toate pocnitorile, desi ea s-a oferit si probabil ar fi fost dispusa sa si dea chiar ceva bani in loc sa primeasca. Lumea vorbeste despre faptul ca ea ar fi “consacrat” o anumita pozitie intr-o sedinta facuta in trecut. Parca imi imaginez situatia in care e surprinsa rastignita intr-un studio foto, cu amigdalele ce i se zaresc rectal, si luata la intrebari ce face raspunde cu o privire senzuala “Consacru o pozitie!”.

Ghinionul e ca n-a trecut repede, inainte de a face dusul de dupa consacrare, pe la Oficiul de Stat pentru Marci si Inventii. Si daca o va face, mare atentie, sa nu va puna Satana fotografilor sau a modelelor sa faceti vreo poza cuiva care abia a gasit un copac in padure dupa care sa se ascunda pentru chemarea naturii. O sa fiti tarati in tribunale pentru ca aia e pozitia Simonei. Cum care? Simona Purgativ.

Altfel, imaginile de mai jos s-au nascut in urma unui experiment facut cu gasca de pe DigiNews. Cum n-am mai prins un aparat de unica folosinta astea sunt toate cadrele de pe un film tras cu o chinezarie de TLR.