Colorata, maine-i gata

Cu mare s-au facut tot felul de poze, una mai banala ca alta. Imi amintesc si acum cele cu traditionala barcuta cu care fotografii de nisip se mandreau, si pe care an de an o vopseau si scriau mare, pentru a ramane in fotografii pentru posteritate “MAMAIA 1984”. Cadrul era simplu, tot ce avea de facut familia era sa intre in apa pana la genunchi, sa stea in fata “corabiei”, el sa o tina dragastos pe ea de dupa umeri iar ala micu sa stea in fata lor, eventual tinut usor de umar pentru a nu o lua la fuga din fotografie.

Daca nu erai un fotograf privilegiat de zei cu ambarcatiune atunci erai blestemat, asemeni lui Sisisf, sa cari niste mingi si colace enorme sau o sticla de bere umflata, cu care cei doritori se pozau, demonstrand astfel acasa cat de reusita a fost vacanta.

Si in asteptarea fotografului nisipar, sa stam frumos pe cearceaf sa mai impletim un macrame.

Alexandra

Un personaj extrem de interesant. Un amalgam de adolescenta si femeie, o impletire inedita de atitudine rebela si zambet provocator. Alexandra, in virtutea dualitatii acute ce o caracterizeaza umbla cu pantaloni largi si pantofi sport asortate (si culmea la ea chair se asorteaza) cu o frumoasa bluza neagra de seara.

Lasandu-se modelata si valorizata Alexandra continua sa spuna lucruri interesante doar privindu-te.

Face, no name, no number

Eram transpirat si plin de nervi ca lumina nu cadea bine in mijlocul sesiunii foto cu Alexandra cand intra el. Vine si se aseaza in cadru, zambeste si se uita la mine asteptand din priviri sa declansez. Il masor din cap pina in picioare, zic “hm” si ii fac semn plictisit sa mai astepte putin.

Nu stiu cum il cheama. Stiu doar ca isi dorea sa faca niste poze. Singurele lui poze din cate am inteles in afara de cele de buletin. Crescut intr-un orfelinat munceste ca “pictor” pe unde apuca, incercand probabil sa-si cladeasca un viitor intr-o Romanie nemiloasa cu cei singuri. A plecat fericit. Am ramas trist.

Etnic

Manifestari culturale la Muzeul Taranului Roman. Lume pestrita, tigani, rusi-lipoveni, bulgari, turci, tatari, evrei si printre ei pierduti cativa romani, cei mai multi cu aparate foto. Ce-am inteles eu? Ca indiferent de nationalitate, tuturor le place sa cante si sa danseze, sau mai exact, orice in afara de munca.

Jazz

Cateodata iti vine sa fugi. Sa lasi toata monotonia asta zilnica, sa pleci aiurea pe strazi si sa privesti oamenii, sa cutreieri cu un prieten sau singur, fara aparat si sa te intorci acasa cu o groaza de cadre, dar nu pe card ci in mintea ta. Cele mai frumoase fotografii nu le-am facut inca. Asteapta sa fie eliberate din gandurile si fanteziile mele si materializate intr-o matrice de pixeli colorati.

De multe ori am senzatia ca toata viata mea e formata din cadre ca intr-un film vechi ce se repeta obsesiv zi de zi si unde in fundal canta un pian, un saxofon si un contrabas.