Plasture cu rivanol

De vreo saptamana beau o chestie de zici ca e rivanol care se numes Mountain Dew, asta dupa ce am trecut prin alte cateva incercari in demersul meu de a lasa bauturile cu coca. Deschid frigiderul, imi torn in pahar dau sa pun sticla la loc si citesc pe ambalaj: apa, zahar, dioxid de carbon, acid citric, corector de aciditate (o fi gresit ala reteta si la mine in sticla a trebuit corectata), benzonat de sodiu, acid ascorbic (unde e profa de chimie sa-mi mai arda o corigenta?) si cofeina. Hopa zic, continund sa ma gandesc cu frigiderul deshchis, facandu-i parca in ciuda mamei care in mod evident acum nu are cum sa ma vada fiind la mii de km departare dar pe care parca o aud “George, inchide frigiderul ala ca nu e televizor”, deci continui sa ma gandesc, cofeina asta nu da dependenta? Nu cumva de asta beau de nu ma mai opresc. Dracu’ sa-i pieptene. Trantesc usa si ma intorc la birou.

Azi asa, maine asa, pana cand intr-una din zile trageam cu dintii de un covrig uscat, din ala cu mac de-l insira astia pe niste funii facute parca din lenjerie reciclata, si ma trezesc ca pun mana pe paharul cu rivanol statut si cu acidul (ascorbic?) dus de mult si gust. In secunda aia s-a intamplat! Am constientizat de ce imi place. Are acelasi cust cu cico ala de-l beam la cofetarie din pahare de sticla ciobite si care curgea din niste chestii transparente unde inautru era o fantana arteziana. In momentul ala pentru o fractiune de secunda am fost in cofetaria copilariei mele mancand eclere cu o lingurita de alumina indoita la masa prea inalta la care cu greu ajungeam, auzind in fundal cum cineva cere un profiterol iar apoi zgomotul ala inconfundabil al masinilor de marcat vechi cu butoane mecanice si cu o manivela.

Jumatate de ora n-am facut altceva decat sa musc din covrig si sa gust din pahar in cantitati din ce in ce mai mici pe masura ce se epuizau si sa-mi amintesc de cele mai frumoase momente, unele poate niciodata traite.

Pana la urma, maturi ajunsi, incepem sa judecam lucrurile in functie de frustrarile sau bucurile ce ni le trezesc.

7 thoughts on “Plasture cu rivanol”

  1. am pus pariu cu prietenii ca urmeaza poze de la salonul auto… asteptam cu nerabdare pozele sa-mi ridic trofeu… trebuie sa recunosc e prima oara cand m-ai dezamagit george, acum trebuie sa strang bani sa-mi cinstesc prietenii. cu toate astea continui sa pariez pe tine!

  2. george, m-a topit de tot povestea cu iz de “petites-madlenes” din “A la recherche du temps perdu” a lui Proust. Si mi-a amintit de aceeasi cofetarie a copilariei, de aceeasi lingurita de aluminiu, cu gatul rasucit o data sau de doua ori, nu grozav de curata, dar oricum nu conta, mi-am amintit de cupele din tabla de inox in care se servea inghetata, de citronada turnata din rezervorul transparent, cu malaxor ( asta la inceput), iar mai apoi din sticle de lapte de un litru, stii, din acelea cu gura foarte larga. Imi amintesc de scaunele joase si foarte grele, cu picioare din fier forjat, cu sezut acoperit cu melamina rosie. Si parca vad aievea vitrina frigorifica in care erau expuse prajiturile cu preturi de poveste: 3 lei 50, patru lei, sase lei erau cele mai scumpe parca. Mai tin minte si tejgheaua, acoperita cu aceeasi melamina rosie ca si scaunele si masutele, si care pe partea clientilor avea inramate fasii lungi si verticale de oglinda. Stii ce calda e amintirea asta pe care ai evocat-o tu? si cat de draga? Pentru ca, de fapt, ai evocat copilaria, stii tu, momentele acelea caand credeam ca putem face orice, si chiar faceam, cand credeam ca putem fi oricine, si chiar eram, cand ne jucam cu atata daruire incat uitam de noi…Imi place sa cred ca am ramas copil mai mult decat cei din jurul meu, poate tocmai de aceea ma bucur asa de tare ca ai scris despre cofetaria copilariei … Cred ca a doua fotografie din cele impartasite cu noi exprima cel mai bine copilaria din fiecare adult. Multumesc!

  3. Nu stiu de unde a pornit,sper ca de la mine(ma stramb de oki),dar observ ca incep sa se scrie adevarate povestioare.Spuse din tot sufletul,cu tot sufletul,si de tine George,dar surpriza…si de,inca unul care scrie bine,Ionut.
    Sa spun ca asa era si pe vremea mea inainte de Carbonifer?Cand ii shuteam tatei din buzunar 2,5o lei si fugeam de-mi cumparam ori o amandina,ori o ora 12…?iar a 2-a zi cum nu mai indrazneam sa iau iara din buzunarul tatei bani, ramaneam cu pofta-n gat si toata noaptea visam ca ma umflu cu tot felul de specialitati de cofetarie?
    Intr-adevar copilaria e cea mai frumoasa parte a vietii…nu te tufe nici-o grija.
    Ati scris extraordinar de frumos amandoi,unde se vede ca George poate fi si mai calin,nu numai taios,acid cum ii reprosa cineva ca este in exces…ceea ce oricum nu e adevarat.
    Again toata stima mea George si Ionut.
    Fotografiile…prima,faina ideea sa nu i se vada restul corpului..ultima the same…a 2-a,cu parul ala valvoi,degetul la gura si ochii aia beliti ca de copil care a facut o pozna,ma duce si pe mine cu gandul unde zicea bine Ionut…si culmea ca a iesit bine cu toate ca nu prea arata a copil(!!!) stimabila modela.

  4. Low kick, my friends! Tu, George, esti lipsit de mila si lovesti omu’ prin surprindere in maduva sufletului… S-ar putea spune ca in epoca aia, in mucegaiul ei inpanzit de taratoare si paraziti, s-a nascut si ceva frumos, dupa cum zise si taica Arghezi. Suntem aici cativa, ne cunoastem putin sau deloc (unii ati avut deja privilegiul sa va reuniti mai omeneste decat in spatiul virtual, eu inca stau undeva, pe gard) si totusi am fost toti, candva, in acelasi loc. Chiar daca eram atunci la zeci, poate sute de kilometri unii de altii, mergeam in aceeasi cofetarie, cu aceiasi 5 lei lati si tociti de aluminiu negricios, foloseam aceeasi lingurita slinoasa si intindeam mana cu greu peste tejgheaua inalta si melaminata dupa acelasi pahar de brifcor. Singura bucurie care depasea experienta asta era doar primirea unei masinute de fier… Fir-ar sa fie, George! M-ai facut sa vorbesc de lucruri la care ma gandesc doar de doua-trei ori pe an, cand ajung acasa, la parinti, si revad pe perete, in fosta mea camera, traumatizanta fotografie din clasa I, cu abacedar, trandafiri si fata de masa pusa doar pe banca in care eram pozat…
    Si sa ma lasi cu MD-ul ala trezit, ca nu se compara cu brifcoru’ sau cu Cico ala scos din cada de tabla galvanizata, de sub bucatile alea imense de gheata.
    Cat despre poze, nu sunt in masura sa le comentez. Spun doar ca imi plac, chiar daca ma cam rup de inocenta gandurilor copilaresti… Ma duc sa-mi iau o bere…

  5. O chestie de… gust: şi MD conţine derivat de acid fosforic (întrebaţi profele de chimie… şi eu am fost corijent, şi dup’aia m-am pomenit numa’ cu nouă şi zece).
    Respectivu’ acid (eufemistic numit „corector de…”) amplifică efectul sucului gastric, făcându-te să -ţi fie sete şi bei încontinuu; de aici se explică cel puţin dependenţa de moment (că mai bei şi a doua zi acelaşi junk… ghinion).
    Suc natural de protocale, baby! :D

  6. o astfel de cofetarie cu izul copilariei noastre inca mai exista si exista chiar in centrul unui oras mare, in Bv. numai ca, din pacate, nu se mai bea deit, brifor sau cico, ci espresso, pepsi Cola, MD, etc. am un amic care, de cite ori, ajunge in orasul cu pricina, de atitea ori merge, extaziat, in cofetaria aceea. mi s-a facut si mie pofta de eugenia aia de atunci, impachetata in hirtie ieftina, de ciocolata de casa de la chioscul scolii care costa 2.50 lei, de ‘cocoseii’ din zahar ars pe care ni-i vindea cu 1 leu, o tiganca in pauza mare…

Leave a Reply to Contrejour Cancel reply