Soarele, francezii si fotografu’

Franta, episodul 4
20.04.2006, Grande Chartreuse

Cei cativa francezi cu care am intrat in contact, privindu-ma, fara exceptie, ca pe un personaj exotic doar pentru simplul fapt ca sunt roman, au fost informati, de catre un binevoitor, ca as fi “fotograf”. Atat le-a trebuit. S-au apucat azi sa ma care in cele mai inedite locuri pentru a mi le arata, eu, la randul meu, trebuind sa le pozez. N-a fost chip sa-i fac sa inteleaga ca nu ma intereseaza florile, oricat de rosii, galbene, mov, verzi, albastre, multe, mari, cat de frumos sau cat de aiurea ar fi ele plantate. Mai mult, cu toata bunavointa mea de a intelege ca desi anumite lucruri sunt “dragute” (folosind un astfel de cuvant ca un eufemism pentru “kitchos”), lumina nu ma ajuta sa le fotografiez. Uimirea lor va fi probabil eterna, neputand sa conceapa cum o astfel de zi superba de  primavara, cu un soare torid ce-ti batea in crestet, nu e potrivita pentru poze. “Dar cand? Cand sunt nori sau e ceata?”. Da! Murmura ceva indescifrabil printre buze, probabil ceva echivalent cu romanescul “e nebun”. Partea frumoasa e ca pastreaza aparentele si continua persuasiv “dar daca ai poza copacii astia de jos in sus n-ar iesi ceva?”. Nu!

Azi am gasit si rezolvarea ghizilor grabiti si fara chef de turisti Un dispozitiv ca un telefon mobil, ce-l poti inchiria la intrare in muzeu, si pe tastele caruia tastezi coduri corespunzatoare diferitelor locatii in care te afli, ascultand in engleza (iata ca se poate) informatile. Am vizitat o manastire de calugari, Grande Chartreuse. Impropriu spus vizitat. Pentru ca inca e locuita, si, fiindca ordinul calugarilor presupune sihastrie, ruga si meditatie, au construit un pic mai la vale o replica aproape identtica pentru a o face muzeu. Si astfel iese si banu’ si baietii aia continua sa fie singuri. Spre disperarea lor probabil :).

Liber? Du-te acasa!

Taximetristul nu e nici prea tanar, nici prea batran, nici prea destept (ca altfel se facea altceva) si nici prea prost (ca altfel nu reusea sa dea rest), nici prea smecher dar nici prea tamp, un pic supraponderal de atata stat in masina, cu ceva probleme cu hemoroizii (de atat sezut in scaun), de unde si atitudine flegmatica, acra si tot timpul emanand senzatia ca el iti face tie un serviciu ca te duce cu masina.

El nu merge niciodata acolo unde vrei tu, ci te ia daca mergi in aceasi directie cu ce in care are el treaba. Ai putea scoate un tramvai de pe sine, ai putea deturna un metrou sa fugi cu el in cartierele fara statii dar nu vei putea convinge niciodata un taximetrist sa mearga in Berceni daca el vrea sa se duca in Drumul Taberei.

Taxiul in sine, ca entitate fizica e o proprietatea, ati ghcit, a taximetristului. Ca urmare nu trebuie sa ceara voie nimanui sa puna manele tare sau sa fumeze fara sa deschida geamul.

Taximetristul autentic nu are niciodata sa-ti dea restul. E de datoria ta sa-i dai bani ficsi, daca nu trebuie sa te duci frumos sa te caciulesti pe la cate un chiosc, asa ca invatare de minte. Nu e datoria lui sa aiba marunt, pentru ca dupa caz fie abia a intrat in tura, fie a pus gaz, fie a predat planul sau n-a facut nici un ban de cand a iesit.

Conversatia e una standard, Taximentristul iti povesteste fie cum a ars o clienta “buna”, fie se vaita ca e km ieftin, planul mare si benzina scumpa fie injura dupa cum urmeaza: soferii, pietonii, colegii de firma si nu in ultimul rand dispecera.

magura

Gigi Corsicanu’

Franta, episodul 3
19.04.2006, Chambery, Castelul Ducilor de Savoie

Azi a fost ziua frustrarilor. In primul rand pentru ca fotograful si turistul sunt personalitati antagonice. Spre disperarea mea si spre bucuria celorlati vremea a fost foarte frumoasa, soare de nu te puteai uita in jur, iar castelele alea ale ducilor de Savoie nu puteau fi fotografiate cu soarele in crestet. Am devenit din rebelul urcator de munti si garduri, bagator in hrube si catacombe un turist cu creierul spalat care se uita dupa ghid ca dupa Dumnezeu de frica sa nu se piarda. Nimeni nu vrea sa stea o clipa, sa prinda un pic din atmosfera locului fie si numai prin adieri de vant sau miresme ale pietrelor si portilor de lemn. Toti fug contra cronomentru pentru ca turul dureaza 2 ore si alti turisti teleghidati vor trebui haituiti.

Vorbind romaneste cu cei cativa conationali cu care eram cineva s-a apropiat si ne-a intrebat de unde venim si a ramas foarte surprins afland, atat de surprins incat a repetat de vreo 4-5 ori “Roamania?”. Nu paream nu? Asa frumos imbracati, spalati, unul din noi cu un aparat foto negru in mana de nu vazusera nici macar ei, care vorba aia sunt francezi, civilizati, nu cersim si mai mult decat atat, vorbim chiar si engleza, lucru pe care ei nu-l fac. Acelasi personaj nu s-a putut abtine si ne-a explicat mirarea lui prin faptul ca limba noastra, desi de origine latina, ii aduce aminte de un dialect slav. L-am aprobat, spunandu-i ca si mie, la randul meu, franceza mi s-a parut mai mult aducand cu corsicana.

franta_04_19_01.jpg

franta_04_19_02.jpg

franta_04_19_04.jpg

franta_04_19_05.jpg

franta_04_19_03.jpg

franta_04_19_06.jpg

franta_04_19_07.jpg

franta_04_19_08.jpg

franta_04_19_09.jpg

franta_04_19_10.jpg

franta_04_19_11.jpg

franta_04_19_12.jpg

franta_04_19_13.jpg

Retorica

Franta, episodul 2
18.04.2006, Chambery, Hautecombe, Bourget du Lac

Unul din cele mai simpatice obiceiuri la francezi e sa se manance fructe inainte de masa. Adica se pun farfurile aburite, tacamurile sunt la locul lor, painea taiata si bauturile in pahare si nimeni nu se atinge de ele. Toata lumea sta si gusta tacticoasa un mar, un ananas, o banana. Logica demersului imi scapa. “Noi aici mancam foarte sanatos. Tinem la sanatatea noastra”, imi spune cineva.

Painea e tare si putina, supa nu are nici un gust, branza miroase de zici ca au facut-o in ciorapi de excursionist si nu in tifon, pestele e jumate crud. Ma gandesc cum ar fi un pahar mare de mountain dew in care inoata gheata. Se serveste suc natural de grapefruit. Daca excludem ca e amar, altfel nu are nici un gust. Imi e sete. Lumea isi aprinde o tigara. Prin fumul inecacios intreb candid “Lumea aici nu tine la sanatate ei?”.

Chambery

Chambery

Chambery

Chambery

Hautecombe

Bourget du Lac

Bourget du Lac

Bourget du Lac

alice in wonderland

Franta, episodul 1
17.04.2006, Bucuresti Baneasa – Lyon

Francezii mi s-au parut intodeauna extrem de antipatici. In primul rand fiindca par scortosi, gomosi, acrii, lipsiti de initiativa si inventivitate. Imi displac profund pentru ca nu vorbesc engleza nici macar la aeroport sau punctele de informare, au o atitudine superioara si de cele mai multe ori nejustificata. Pana si tastaturile sunt altfel spre disperarea mea.

Cu toate astea am hotarat sa-i vizitez poate si dintr-o doza de masochism, sa vad daca s-au mai schimbat de acum 12 ani cand ii vazusem ultima oara. Ma asteapta probabil experiente inedite, unele din ele de-a dreptul tragice daca n-ar fi privite cu o inconstienta tipic romaneasca, ca o unica modalitate de neutralizare a unei rigurozitati ce-i caracterizeaza si care ii face sa para simpatici in final.

4:00 – trezirea cu noaptea in cap, verificat pentru ultima oara daca n-am uitat ceva din geanta foto, scos hdd din calculator, suit in taxi. Baneasa.
5:30 – check in. bagajul prea greu. Cu 5kg. Sunt sfatuit sa las ceva acasa. Zambesc. Cui sa-i las si ce anume sa scot din bagaje? Unde sa fac operatiunea? In mijlocul aeroportului? Si cu lucrurile scoase ce sa fac? Sa ma spanzur? Intr-un final dupa parlamentari mi se face un “hatar” si sunt lasat cu tot. Geanta foto scapa si ea si ajunge bagaj de mana odata cu mine.
7:30 – imbarcarea. inedit primul zbor cu avionul. Distrat la culme la fiecare gol de aer spre disperarea celorlalti pasageri. Facut poze non stop spre disperarea stewardeselor.
10:30 – verificarea actelor. La mine dureaza mai mult. Se uita un politist francez la pasaport, il mai cheama pe altul, amandoi dau din cap si se consulta, il cheama pe un al treilea. Toti se uita la mine, eu la ei. Vorbesc. Eu nu inteleg o boaba. Astept. Mai vin 2. Inarmati. Ma roaga sa-i insotesc la comisariatul de politie. Dracu sa-i pieptene. Tarai valiza dupa mine, aia 2 ma escorteaza cu ochii ca pe butelie. Ajung la sef. Ma asez pe scaun. Ceilalti asteapta la usa. Ma intreaba daca vorbesc engleza. Sunt fericit. Pentru putin timp. Imi marturiseste ca el nu vorbeste. Imi explica ca am interdictie de intrat in spatiu Schengen pentru o infractiune cu omor comisa in Italia. Voi fi probabil arestat si deferit autoritatilor romane. Incerc sa-i explic omului nu numai ca n-am fost in viata mea in Italia dar nu am parasit Romania in ultimii 12 ani. El spune ca asa scrie la el pe foaie, el n-are ce sa faca. Imi arat si mie sa ma conving. Ma uita. Scrie mare “Gheorge Nicolae”. “It’s a mistake. My name is George Nicolae, not Gheorghe”. Zambeste tamp. “Un moment” (asta inteleg si eu ca suna la fel ca in romana) si da un telefon. Vorbeste 10 min, se uita la mine, se uita la pasaport, se uita la foaia cu infractorul. Inchide. Imi zice “Un faut”iar eu spun in gand replica cu “ba pe-a lu’ mata” in timp ce incerca sa-mi marturiseasca intr-o engleza demna de toata mila ca “Now it’s OK. It was a mistake. Your name almost the same”. Plec si aia 2 ma scot pe o usa. “Your free!” imi zic in timp ce raman singur in mijlocul aeroportului. Intru in prima toaleta, imi schimb tricoul ud tot de atat stres si ma duc sa-mi iau o cafea. Mai am 2 ore pana la autobuz.

3 euro o cafea! Mama lor. Acasa daca mi-ar fi cerut 50 de mii as fi facut misto de chelnerita. Torn zaharul, laptele si amestec. Ma gandesc aiure si raman incremenit. Nebunii aia cand m-au dat afara din comisariat au uitat sa-mi puna viza de intrare in Franta. Sa vezi show daca ma legitimeaza cineva. Iar o luam de la inceput cu povestea cu infractorul italian, cum am intrat eu in tara de n-am viza pe pasaport. Fie ce-o fi. Mai am un tricou. Imi iau valiza si ma intorc. Totul e sa nu se fi schimbat tura si sa trebuiasca din nou sa conving un nevorbitor de limba engleza care se presupune ca a facut ceva scoala si a invatat toate literele ca intre George si Gheorghe e o diferenta incomensurabila.

Poate ca e o lege a compensatie si dau cu ochii de unul din baietii din escorta. Scot pasaportul, il deschid si ii arat: you forgot my visa. Se uita cu ochi inteligenti la mine. Cangi viza. Nema visa. Pricepe. Se intoarce cu stampila. Sper ca s-au distrat si i-a povestit sefului “s-a intors nebunul ala de-l credema noi cremenal sa-i punem viza. Mare pisicher”.

Ma sui in autobuz. Autocar de fapt. 40 de locuri. Singur. Eu si soferul. Soferita. Nu stie boaba de engleza. Nici eu boaba de franceza. Ea sofeaza. Eu pozeze. Suntem kit.

franta_04_17_06.jpg

franta_04_17_03.jpg

franta_04_17_04.jpg

franta_04_17_07.jpg

franta_04_17_09.jpg

franta_04_17_02.jpg

franta_04_17_05.jpg

franta_04_17_10.jpg

franta_04_17_08.jpg

franta_04_17_01.jpg