Examen oral

Franta, episodul 6
24.04.2006, Lyon

Azi o noua experienta cu politia franceza in gara din Lyon. Oprit si intrebat de sanatate:
– Nu vorbesc limba franceza. (m-am caznit juma’ de zi sa invat expresia asta in frumoasa limba a lui Voltaire)
– Engleza?
– Engleza da, bine inteles. Oirce om civilizat vorbeste limba asta.
– Cutite, arme, droguri?
– Nu.
– Fumati?
– Nu.
– Pasaportul.
– ….
– Romania?!?!
– Desigur. De ce va mirati? Arat prea bine imbracat? Sau dimpotriva? Nu fur sau nu cersesc? Uimitor nu?
– Ce aveti in geanta?
– Echipament foto.
– Si in restul rucsacului?
– Tot rucsacul.
– Il puteti desface?
– Desigur.
Ce a urmat ar fi fost un extraordinar workshop de fotografie daca l-ar fi filmat cineva. Timp de aproximativ 30 de minute am explicat cu lux de amanunte la ce folosest fiecare filtru, fiecare accesoriu, de ce am nevoie de atatea obiective, ce fac cu ele, la ce e bun cel de 50mm, de ce imi trebuie si tele, ce e cu sistemul cokin, ce e cu storage-ul, cum funcioneaza teleconvertorul si la ce e bun, de ce folosesc wide cand “departeaza” atat de mult sau cum se incarca bateria la aparat si de ce sunt doua. S-a intamplat exact ca in Formidabilii (a nu stiu cata parte) cand se apuca unul sa monteze un pistol si mai scoate ceva dintr-un buzunar si mai pune un amortizor pana in final cand ajunge tanc. Am pus blitz-ul pe aparat, am schimbat obiectivele, am fotografiat cu diverse diafragme pentru a demonstra utilitatea fiecarui obiect.

Mi-au dat pasaportul si mi-au multumit ca am fost amabil. Ipocrizie franceza. Acum eu am vazut prin tot Lyon-ul tot felul de drogati, in fata catedralei Saint-Jean, rulandu-si tigarile in vazul sutelor de turisti si ma intreb si eu, asa, boem, care e criteriul dupa care politia ia pe cate unii la frecat.

Continua sa ma amuze tagma ghizilor. Intra asa intr-o transa si automatism profesional incat incep sa vorbeasca tampenii si sa spuna truisme. Am fost anuntati la un moment dat urcand cu un funicular ca am intrat intr-un tunel de parca ar fi fost un dubiu. Evident ca nu a inteles ironiile mele ulterioare cand intrebam lucruri la fel de evidente ca “acestea sunt niste scari?” sau ” aici e o usa?” ramand in final cu senzatia ca am fost un tip extrem de interesat de Basilique de Fourviere.

Raport de activitate 2

Pana sa apuc sa mai fac ceva ordine prin fotografiile din vacanta si sa va mai povestesc inca un capitol din tara minunilor, am facut un recensamant al motivelor ce m-au ‘ajutat’ sa am atat de putin timp liber.

1. M-au premiat la Olimpiadele Comunicarii la sectiunea fotobloguri. Asteptam sa se intample ceva dupa. Nu s-a intamplat nimic. Cum a venit evenimentul s-a si dus.

2. Am realizat ceva fotografii pentru un articol din revista Igloo. This is the beginning of a beautiful friendship.

3. Impreuna cu un inimos colectiv am pus si eu umarul la ghidul restaurantelor din Bucuresti participand la realizarea fotografiilor din el. Lansarea sambata 17 iunie 2006, ora 12 la Bookfest.

Raman in continuare in dilema: cat din timp ar trebui alocat proiectelor personale, cat poti fotografia la comanda, cat suflet poti pune in imagini si cand te epuizezi.

Fara nostalgii

Franta, episodul 5
21.04.2006, Chambery

Zi de cumparaturi. In frenezia umblatului de colo colo am fost surprins sa constat ca o parte din criteriile dupa care alegeam lucrurile nu erau “sa arat marfa, sa-mi stea bine cu ele, sa fluiere gagicile dupa mine pe strada, sa rup gura la prieteni cand o sa ajung in tara” ci sa-mi fie bine cand… ati ghicit? ei bine da… sa-mi fie bine cand o sa plec la fotografiat. Dupa ce toata iarna am umblat pe munti tot timpul cu picioarele ude de zapada pana la brau, dupa ce mi-au degerat buricele degetelor dupa pierderea manusilor in deplasarea de la cabana Diham, dupa ce intodeauna imi ingheta mainile pe aparat sau fac insolatie de la catarat dupa amiaza pe coclauri in asteptarea apusului cand am intrat in magazinul cu articole sportive cosul s-a umplut de bocanci impermeabili, parazapezi, manusi, pelerina de ploaie, sapca cu o bucata de material atarnand pe ceafa ca in legiune, totul cu un singur scop. Sa-mi fie mai bine la fotografiat. Ciudat mod de a-ti conduce viata.

22.04.2006, Chambery

Stat acasa. Reflectat. Am incercat sa-mi induc un sentiment de dor de casa. N-am reusit. Poate si pentru ca n-a trecut decat o saptamana de cand sunt in alte tari de soare pline, vorba poetului. Cum dracu sa-ti fie dor de mizeria din Bucuresti, de cacatul de caine din fata scarii in care inevitabil calci si pe care vecinii uita sa-l stranga de pe urma propriului animal, de mutra acrita a vanzatoarei de la non-stop revoltata ca la 12 noaptea te-ai gasit si tu sa vii sa cumperi ceva de baut si o punga de seminte sau de alergatura dupa un amarat de cablu in Y pentru hdd in tot orasul. Cum sa ti se faca dor de casa cand aici toti zambesc tamp cand ii intrebi ceva, cand lumea iti da prioritate in intersectie chiar daca nu ai, cand prezenta politistilor iti induce un sentiment de siguranta si nu unul de teama. Poate intr-o alta tara, vorbitoare de o limba de circulatie internationala, m-as simti mai in largul meu discutand cu oamenii. Altfel sunt un mut intr-o tara de surzi.

23.04.2006, Haute Combe

“Sa oprim putin masina aici sa fac si eu cateva fotografii.”
“Iar?”
“Da. Iar.”
“Se inchid magazinele.”
“Durea-m-ar capul de cumparaturile voastre.”
Urmeaza eterna replica, pe care probabil o sa mi-o inscriptionez pe un tricou “Cand era soare si lumina la pranz n-ai vrut sa ne faci si nou poze cu florile alea frumoase, faci acum cand se intuneca”, dar cum probabil e prea lunga o sa raman doar eu cu ea si cu antipatia celorlalti.

Fara discutie cea mai reconfortanta relatie o ai tu cu tine. Altfel, cel mai talentat dintre mine si eu ramane degetul meu aratator. El e cel care vede de fapt lumea prin obiectiv iar momentul declansarii nu face decat sa provoace un intreg circuit de sinapse ce porneste de la senzorii mei tactili de pe butonul aparatului de fotografiat si se termina cu o imagine stocata nu pe un card impersonal si rece plin de componente electronice, ci in mintea mea, avida pana la refuz de noi si noi detalii.

Cea mai acuta senzatie de handicap a fost atunci cand pentru o saptamana n-am avut aparat de fotografiat. M-am simtit orb si lipsit de o augmentare a simturilor mele ca si cand aparatul ar fi fost un implant biomecanic grefat in palma mea drepta.