Monolog

Reiau drumul spre Franta intr-o maniera aproape identica cu deplasarea precedenta. Trezitul la ora 4 dimineata in zilele de iarna e totusi parca un pic altfel. Frigul intotdeauna se imbina deranjant de perfect cu oboseala. Acelasi aeroport, acelasi control la bagaje, aceasi asteptare dupa controlul pasapoartelor si chiar si acelasi autobuz care m-a dus si data trecuta la scara avionului. Ca intr-o poveste fantastica unul din insotitorii de bord seamana cutremurator de mult cu Hermann Göring un altul cu un tip pe site-ul caruia am cumparat acum cativa ani publicitate si totul ca intr-o piesa de teatru cu distributie redusa si cu actori nevoiti sa joace simultan 3-4 personaje.

Nu pot spune ca zborul cu avionul nu-mi produce o mica emotie. Si asta nu dintr-o premunitie ci dimpotriva dintr-o analiza paranoica a tuturor zgomotelor coroborat cu rememorarea tuturor episoadelor din seria “dezastre in aer”. N-am putut citi, n-am putut scoate ipod-ul totul dintr-o emotie ce paralizeaza pe alocuri. Si pentru ca totul sa fie si mai stresant se aude vocea comandantului care anunta ca din motive de ceata pe aeroportul Lyon aterizarea va fi probabil imposibila si ne vom indrepta spre alt oras. Dar va incerca. Si stateam si ma gandeam, n-ar fi mai bine sa nu incerce? Daca e ceata si nu reuseste?

Si dupa ce avionul se invarte timp de 30 min ducandu-mi paranoia la paroxism la ce puteam sa ma gandesc mai bun decat la moarte. Si pentru ca nu puteam face altceva m-am apucat sa ma cuget de ce imi e frica. De moarte in sine? E absurd. Poate cel mult de consecintele ei. Cei din jurulul tau te plang. Dar nu o fac pentru tine. O fac pentru ei. Ei sunt cei care sufera simtindu-ti lipsa. Deci e clar o dovada de egoism din partea lor. Bun. Am lamurit o problema. Cum pe ei nu-i intereaza ca eu am scapat de platit facturi, curent, lumina, dus la servici ci dimpotirva si-ar dori sa mai fi trait pentru a le plati nici mie nu are de ce sa-mi fie teama ca ii voi face nefericiti. Pai si atunci, daca am ajuns la concluzia asta de ce imi mai e totusi teama? Poate pentru ca voi pierde ceva? Dar ce? Scufundarile de ore intregi in miezul verii? Urcatul pe coclauri dupa peisaje? Parca totusi nu. Si aflat in mijlocul dialogului interior avionul incepe sa coboare brusc, intr-o in ceata, totul e alb si pe geam nu se mai vede nimic, ma las in scaun convins ca nu prea mai am ce face si chiar in momentul cand eram pe punctul de a inebuni simt sub mine contactul cu pista. Lumea aplauda, eu sunt nauc.

Scapat din avion si convins ca daca ceva nu m-a invins m-a facut sigur mai puternic merg linistit pentru a da inca o data ochii cu politia de frontiera franceza. Dupa incidentul din primavara ma inarmasem cu rabdare si un zambet ipocrit.

Se uita la mine, se uita in monitor, pune mana pe telefon si ii spune superiorulului ca e o problema. Ma uit la el si ii spun ca stiu ca e o problema. Ma intreaba de invitatie. In franceza evident. Ii raspund (in engleza) ca asa cum probabil ar trebui sa stie pot avea invitatie sau bani echivalent a 30 de euro pe zi. Nu ne intelegem. Scot portofelul. Ii arat banii, se face ca nu intelege, imi cere biletul de avion de intoarcere, pune viza pe pasaport si mi-l da. Eu injur in gand si-mi recuperez bagajele.

Afara totul e inghetat si ceata peste tot. Sunt vlaguit si n-am putere sa scot aparatul de fotografiat din geanta. Adorm in drum spre Chambery cu capul pe geamul rece.

Craciun fericit tuturor!