Viitorul suna bine

Cand prin clasa a 10-a i-am marturisit mamei ca vreau sa dau la actorie m-a apostrofat ca in loc sa-mi gasesc o meserie decenta, ca doar fac parte dintr-o familie de intelectuali, eu vreau sa ma fac bufon. Am abandonat ideea cu regret. N-am putut da la medicina (deh, suflet sensibil, fire de artist) si am hotarat sa ma fac programator. Am dat la automatica. Dupa mine s-a tras linie iar in zilele de examen cu amfiteatru plin ma uitam si cugetam ca toti astia au fost mai destepti ca mine, toti, din moment ce eu am avut ultima medie.

Facultatea m-a chinuit peste masura, am invatat numai ineptii, am lucrat pe calculatoare ce ar fi facut cinste oricarui muzeu al tehnicii, am descoperit ca profesorii nu sunt pusi acolo sa te invete ci sa te prinda ca n-ai invatat iar cand prin anul trei, picand vreo cateva examene si ajung in pragul nebuniei m-am dus la tata sa-i marturisesc ca nu mai pot, ca ma las, ca nu e de mine, ca nu invat nimic util si ca n-am gresit cu nimic sa ma frece niste profesori frustrati s-a uitat la mine si mi-a spus:

“Mai tata, stii foarte bine ca am hotarat impreuna sa te duci la automatica, ca la cibernetica se dadea fizica, ca la drept se duceau toti iar la relatii internationale nu-ti placea. Numai automatica ai fi putut face. Sau eu stiu, poate actorie, dar eu nu te-am auzit vreodata sa-ti fi manifestat dorinta asta”.

Am strans tare pumnii, mi s-au umezit ochii si am pus capul in pamant. De ciuda.