Lounge

E vineri seara, am de gand sa petrec o noapte lunga in care sa fac tot ce n-am putut face saptamana asta: de scanat un film si jumatate, de citit tot ce am restant in feedreader, de colindat cateva forumuri si galerii de fotografie, de aprobat noii membri pe diginews, 5-6 episoade de M*A*S*H, de facut backup la vreo 20-30 giga de fotografii, de pregatit niste materiale pentru ce am de facut cu Ducu la proiectul Cernobil (ups, asta nu trebuia sa amintesc) si de ascultat multa muzica. Si pentru ca tot veni vorba de asta, asa suna ragge-ul adevarat, nu greata aia de UB40.

Cu mintea goala am intrat in libraria de la parterul blocului meu, azi dupa ce m-am intors de la treaba. Mica, inghesuita si cu niste vanzatoare a caror privire o simti rece in ceafa ori de cate ori pui mana pe vreo carte sa o rasfoiesti. Am zis sa dau curs unei provocari: sa gasesc ceva interesant de citit intr-o librarie de cartier. Printre muntii de enciclopedii de buzunar si carti care te invata cum sa fii lider sau cum sa nu te invinovatesti ochii mi-au cazut pe o coperta rosie cu un layout facut parca de un student la design orb si ciung, nevoit sa deseneze cu un picior de lemn. Ovidiu Ohanezian – Amintiri din portbagaj. Ar fi interesant sa vad ce a simtit un jurnalist luat ostatec, zic in sinea mea. 26 RON, o suma decenta pentru un experiment.

Am citit primele 30 pagini si n-am ajuns inca nici macar la momentul cand s-a gandit sa plece spre Irak. Si in naivitatea mea am crezut ca o sa o citesc de la un capat la altul cu sufletul la gura, ca intai o sa fie povestea mai tensionata pentru ca apoi sa descurce intr-un stil de jurnalist de investigatie toate itele. VAX! Am citit despre generali de securitate inflitrati din PSD in PD, de liste de spioni, de cum el a incercat si Bacanu nu l-a ajutat, in fine, transpira frustrarea cu miros de ceapa. Ii mai dau credit inca 30 de pagini si dupa care, daca nu se leaga nimic cu inceputul, o abandonez definitiv. Intre timp am lasat-o in baie, un loc linistit si singuratic pretabil la literatura conspirationista.

Altfel niste imagini care sa se asorteze cu muzica.

Neclar Nevazator

Aflandu-ma intr-o hoarda de vreo 30 de fotografi amatori (eu insumi nefiind nici macar fotograf – cel putin nu dupa actualele mele afinitati vizuale) am fost intrebat de ce trag pe film. Cum poti sa pleci la vanatoare cu cel mult 24 de cadre pe care nu le poti sterge, nu poti vedea o histrograma si cel mai trist, in definitiv, nu le poti vedea deloc decat dupa ‘alchimia’ numita developare? Cum te simti cu senzatia ca nu poti sterge, nu poti trage o rafala din care sa alegi cel mai bun cadru? Cum e sa astepti minute intregi pentru un singur cadru, a 1/125 parte dintr-o secunda in care universul, asemenea unui caleidoscop cu combinatii infinite, s-a aranjat intr-un fel anume pentru ca tu sa fii martorul unei clipe magice, irepetabila?

E DIVIN! Daca intr-un fel sau altul divinitatea ar exista si ar vrea sa-ti ofere paradisul ti-ar da un aparat pe film in mana. Faptul ca rezultatul ‘momentului indecisiv’, asa cum il numea un prieten, il vezi dupa ce nu mai esti acolo face sa pretuim mai mult clipa revelata si fixata pe un celuloid.

Momentul cand voi deveni fotograf va fi acela cand voi reusi cumva sa-mi pozez visele. E momentul de sinceritate maxima, cand visul, generat de constinta mea lipsita de dogme si prejudecati, de educatie si chiar si de inteligenta, va putea fi prezentat intr-o forma fizica perceptibila de dimensiunea in care traim. De ce tragi pe film? Simplu. Pentru ca noi nu visam clar si sansa mea de a-mi atinge dezideratul e sa trag pe film.