Lounge

E vineri seara, am de gand sa petrec o noapte lunga in care sa fac tot ce n-am putut face saptamana asta: de scanat un film si jumatate, de citit tot ce am restant in feedreader, de colindat cateva forumuri si galerii de fotografie, de aprobat noii membri pe diginews, 5-6 episoade de M*A*S*H, de facut backup la vreo 20-30 giga de fotografii, de pregatit niste materiale pentru ce am de facut cu Ducu la proiectul Cernobil (ups, asta nu trebuia sa amintesc) si de ascultat multa muzica. Si pentru ca tot veni vorba de asta, asa suna ragge-ul adevarat, nu greata aia de UB40.

Cu mintea goala am intrat in libraria de la parterul blocului meu, azi dupa ce m-am intors de la treaba. Mica, inghesuita si cu niste vanzatoare a caror privire o simti rece in ceafa ori de cate ori pui mana pe vreo carte sa o rasfoiesti. Am zis sa dau curs unei provocari: sa gasesc ceva interesant de citit intr-o librarie de cartier. Printre muntii de enciclopedii de buzunar si carti care te invata cum sa fii lider sau cum sa nu te invinovatesti ochii mi-au cazut pe o coperta rosie cu un layout facut parca de un student la design orb si ciung, nevoit sa deseneze cu un picior de lemn. Ovidiu Ohanezian – Amintiri din portbagaj. Ar fi interesant sa vad ce a simtit un jurnalist luat ostatec, zic in sinea mea. 26 RON, o suma decenta pentru un experiment.

Am citit primele 30 pagini si n-am ajuns inca nici macar la momentul cand s-a gandit sa plece spre Irak. Si in naivitatea mea am crezut ca o sa o citesc de la un capat la altul cu sufletul la gura, ca intai o sa fie povestea mai tensionata pentru ca apoi sa descurce intr-un stil de jurnalist de investigatie toate itele. VAX! Am citit despre generali de securitate inflitrati din PSD in PD, de liste de spioni, de cum el a incercat si Bacanu nu l-a ajutat, in fine, transpira frustrarea cu miros de ceapa. Ii mai dau credit inca 30 de pagini si dupa care, daca nu se leaga nimic cu inceputul, o abandonez definitiv. Intre timp am lasat-o in baie, un loc linistit si singuratic pretabil la literatura conspirationista.

Altfel niste imagini care sa se asorteze cu muzica.

15 thoughts on “Lounge”

  1. Foarte faina melodia. Trebuie sa-mi spui cine canta pentru ca nu am reusit sa-mi dau seama.

    Interesanta sedinta foto, imi place ca mai vad Lipscanii (Hanul cu Tei, Interbelic, etc) si altfel fata de zilnicele imagini pline de manelisti, schele si “transee” pe cale sa fie umplute.

    Prea putine poze pentru cat e de lunga melodia. :P

  2. si prietenii? seara fara prieteni? suna un pic cam trist… probabil ca ar trebui sa incerci un vinil sau o caseta in locul digitalului :)

  3. Nicule, sa nu abuzam de “lounge” ca ne trezim ca-l articulezi si apoi te apuci sa vinzi fotolii :-). Pe cand si un “next >…”
    By the way super tare georgenicolae.ro asta si sti ca sunt al dracului de critic !!!

  4. hi,

    sa stii stii ca nu-s vre-un lingau.
    ultimele 3 serii sunt vibrante, pline de traire, au un “miez” ce ajunge sa fie organic (simt miez de nuca in miere si lamaie cand le privesc)
    totusi, poate gresesc, dar s-a intamplat ceva in viata ta, ceva ce ti-a dat o noua viziunea, o durere…
    Sau e pur si simplu un nou nivel. Ma faci sa vreau sa pun mana pe Smena si sa ies in lume desi stiu ca nu mai trage filmu.
    Scrii bine, dar nu imi vine sa citesc…fotografiile umilesc textul.

  5. Marele Sigmund spunea despre copiii ca doar ne creaza noua, adultilor, impresia ca ei se joaca. Ei in definitiv fac cele mai serioase lucruri de care sunt ei in stare, cu toata fiinta si puterea lor. Noi cei mari cu preocupari infinit mai putin ludice avem senzatia ca ei se ocupa cu lucruri neserioase, superficiale si lipsite de finalitate. Ei insa au cele mai serioase demersuri raportate la varsta lor.

    Vreau sa cred ca noi astia mari, cu job-uri, meeting-uri, pitch-uri, contracte, proiecte, facturi, rate la banca, grija zilei de maine si a fondului de pensie nu am uitat sa ne jucam. In felul nostru, pe strada aiurea cu aparatul la gat, in baie pe intuneric incercand sa nimerim filmul in tanc, in usa uitandu-ne la filmele agatate pe sarma de la baie ca niste trofee de vanatoare si in fata imaginile finale.

    Nu stiu cum simtea batranul si inteleptul Aristotel catharsisul dar eu am senzatia ca fiecare bucatica de celuloid expusa, developata si fixata ma aduce cu un pas mai aproape.

    Va invit stimate OPC, reclamagiu sau nu ;), la o iesire aiurea prin Bucuresti intr-un targ de vechituri pentru un Smena nou nout.

Leave a Reply