TTL

loto

Joc foarte rar la loto si numai atunci cand s-a adunat un premiu mare. De fiecare data constat cat de departe sunt de noroc. Joc in general numere aleatoare convins fiind ca am sanse mai mari asa decat sa utilizez aceleasi 6 numere ani de zile. Maximul obtinut a fost un singur numar per varianta. Si am descoperit ca de fapt nu platesc un bilet pentru marele premiu ci cumpar toate fanteziile si toate planurile pe care mi le fac pana in momentul cand aflu ca de fapt n-am castigat nimic. Delirul incepe cu achizitionarea lucrurilor mici ce aduc fericirea si se termina apoteotic cu investirea rationala a milionelor de euro inexistente trecand prin episodul de generozitatea cand 5 sau 10 mii de euro date fiecarui prieten sau ruda nici nu se simt in buget.

Si de fiecare data ma consolez gandindu-ma ca pentru a nimeri 6 numere am aceleasi sanse cu a infige un ac intr-un cearsaf intr-un ochi anume format din 2 fire orizontale si 2 verticale.

FREEMAN

Au trecut 5 ani de cand impartasesc intr-un spatiu atat de public cum e blogul din gandurile ce ma incearca. Personal n-am crezut ca in decursul timpului atatia si atatia vor trece si vor citi, vor face link-uri catre posturi sau vor comenta. N-am crezut. Si am marturist asta din primul post. Si cam atat cu dramatismul.

In 5 ani am invatat ca e bine sa nu traiesti din fotografie pentru ca monetizarea unei pasiuni o va ucide pana la urma. Fotografia e o stare de spirit. Un mod ironic in care privesti lumea, te amuzi de kitch-urile din ea, de oamenii care nu inteleg penibilul, ajungi sa te indragostesti de mileul de pe video pentru ca te face sa constientizezi ca noi asta suntem de fapt. Iubim frumosul cu orice pret. Atat de mult incat ajungem sa ne punem ghivece cu flori in birouri facute din sticla si aluminiu. Lumea din jurul tau e sublima, totul e sa stii sa te amuzi. Detinutul din fotografiile de mai jos nu stia care e traducerea cuvantului de pe bluza lui.

Romania nu poate fii previta serios. Sau nu fara sa innebunesti. Pana la urma lucrul care ne va ucide incet incet spiritul e ca nu vom mai putea deosebi normalul de anormal si implicit nu vom mai avea de ce sa ne amuzam. FREEMAN!

Turist in Romania

“Aici Bucuresti, Romania. Urmeaza cotele apelor Dunarii”.

Nu stiu daca va puteti inchipui ce sictir politic m-a lovit de la un timp incoace. Vadim, Gigi si EBA ne reprezinta in parlamentul european. Nu vedeti nimic trist in asta? Nu va deprima? Nu va infioara un pic ca destinul nostru (si hai ca de el mai suntem si noi responsabili, dar destinul copiilor si copii copiilor nostrii) e hotarat de astfel de minti? Cu fosti comunisti ne-am obisnuit repede. Doar cine era sa ne guverneze? Aveau experienta, aveau Stefan Ghorghiul, aveau relatii si influenta. Pe urma nu ni s-a mai parut nimic anacronic ca fosti securisti au inceput sa suie in schema si sa devina politiceni imaculati. Eh, n-au turnat pe nimeni apropiat, sunt si ei oameni si poate regreta. Plus ca au relatii economice, dau la popor de mancare si uite, sunt la zi cu impozitiele. Am trecut si peste asta. Intrebarea e pana unde se va merge. Pana unde suntem dispusi sa inghitim ca pelicanul minciuni si sa toleram o intreaga trupa ce circ? Pana la urma vorba cantecului “nimic nu prea conteaza/si vantul oricum bate”.

Parca auzi un radio, vechi, cosmos, lasat sa mearga in nestire:
Aici Bucuresti, Romania. Stiri: Cald. Si soare. Asa, cam de f/16. Romania merge inainte. Am incheiat stirile.

Erich Lessing

Cum ar fi ca in Romania sa poti admira cateva fotografii a unui membru Magnum? Cum ar fi ca acele imagini sa fie facute de Erich Lessing? Cum ar fi ca autorul sa participe la vernisaj? Cum ar fi sa-i poti pune intrebari, sa-ti povesteasca de Martin Parr, sa-ti istoriseasca cum la Paris, in fata unei cafenele, trecatorii il gaseau mult mai simpatic pe el chinuindu-se cu 3 aparate manuale decat un circar ambulant care se reproducea artistic? Cum ar fi sa-ti scrie cateva cuvinte pe un frumos album cu fotografiile lui? Dar sa-ti ceara Leica-ul de la gat sa-ti traga cateva cadre?

Raspuns: magulitor.

Mai multe detalii despre expozitie gasiti aici.
Multumesc Oanei Soare pentru oportunitate.

Scrisoare intredeschisa

Stimati organizatori de concerte,
Va scriu manifestandu-mi intr-un fel dezamagirea legata de usurinta cu care respingeti dorinta unora de a fotografia la concerte. Stiu ca ultima grija dupa sonorizare, scena, lumini, personal tehnic, securitate, wc-uri mobile, chioscuri de bere si doleante speciale din partea artistilor e sa alegeti cine are acces in zona presei si cine nu. Dar, unii fotografiaza cu pasiune. E diferenta intre sexul pe bani si cel pe feeling.
Nu mai porniti de la premisa ca toti sunt mocangii. Sunt unii care isi permit sa-si cumpere biletul la concert in zona VIP iar daca cu umilita intraznesc sa ceara o acreditare e pentru ca au o afinitate cu artistul respectiv. Si asta se vede in imagini.
Incercati sa intelegeti ca cei care canta nu au nimic impotriva sa fie fotografiati si ca agentii de paza sunt acolo pentru ca nu le-a placut la bibleoteca. Nu e musai sa dovedeasca ca au putere. Aparatele foto nu pot fi confiscate. Se cheama furt.
Cand pui pasiune in fiecare imagine se cunoaste. Nu pleci dupa primele melodii pentru ca esti un umil fotograf blazat la vreun ziar de scandal. Traiesti fiecare moment si esti onorat ca prin imaginile tale poti spune si altora cat de mult il apreciezi pe artist.
Cand hotarati cine primeste un badge de presa ganditi-va si dincolo de avantajul imediat legat de mediatizare. Aruncati-va un ochi si pe munca omului nu numai pe faptul ca cererea are un antet cu notorietate.

Un amator.