Who the fuck is Alice?

Franta, episodul 10
02.05.2006, Franta

E ultima mea zi in “alte tari de soare pline”. Greu de tras o concluzie. Initial am vrut sa scriu desprea aceasta ultima zi acasa, dar am zis ca nu va avea aceasi incarcatura afectiva si voi fi mai putin sincer. Este pentru a doua oara cand vin in Franta si de fiecare data despartirile au fost grele pentru ca si perioadele petrecute aici au fost idilice. Am sa inchid aici capitolul “Chambery” (localitatea undea am petrecut mai mult de 2 saptamani) si am sa-i las in urma cu regret pe toti francezii pe care i-am cunoscut: Georges, Jean, Marie-Terese, parintele Bernard, Georges l’abbe, Laurance, batranelul acela simpatic cu care m-am inteles doar prin semne si care a tinut neaparat sa-mi arate cea mai mica strada din orasul lui, vanzatoarei de la brutarie ce-mi oferea de fiecare data cele mai mari paini cu ciocolata si nu in ultimul rand, mamei, fara de care toata aceasta aventura nu ar fi fost posibila.

Pentru a nu fi nevoit sa ma despart cu si mai multa parere de rau de locurile pe care probabil cu greu am reusit sa le surprind in cateva din fotografii am lasat aparatul fara pic de baterie, l-am strans si l-am asezat in geanta mea veche si rupta langa usa.

Maine e o noua zi si o noua tara, chiar daca cea veche.

Pauza de masa

Franta, episodul 9
29.04.2006, Chambery, Muzeul Jean-Jacques Rousseau

Continui sa privesc amuzat mentalitatea franceza. Spre exemplu intre orele 12 si 14 se inchide totul. Magazine, banci, brutarii (care apropos aici se numesc boulangerie de unde si intrebarea mea daca lucratorii poarta numele de bulangii?), se inchid mc donald’s-urlile, pietele, service-urile auto si nu m-ar mira sa inchida si spitalele. Nimic nu misca pe strazi, totul e depopulat si te incearca acut senzatia de scenariu al unui film hitchcockian. Daca ai ceva de facut ce presupune interactiunea cu un alt francez in aceasta periada trebuie sa-ti gasesti ceva de frecat (menta de preferat) pentru a trece timpul.

Muzeele nu se inchid in schimb ca peste tot lunea. Ei bine nu. Se inchid martea, conform carui criteriu, nu stiu. In schimb, dupa ce toata studentia i-am rumegat din scoarta in scoarta cartile filosofului Jean-Jacques Rousseau, i-am calcat si pragul casei parintesti transformata acum in muzeu. N-am platit nimic. Am nimerit intr-o zi cand vizitarea era gratuita.

Cu toate ciudatenile lor, iata ca un muzeu poate fi vizitat gratuit, lucru absolut de neconceput in Romania. Mai mult, nicaieri, dar nicaieri, in muzeele vizitate nu a existat nici o interdictie de a fotografia. In Romania europeana a zilelor noastre daca faci pe “jurnalistul” cu aparatul ala de “smecher” intr-un muzeu esti apostrofat, amenintat si daca s-ar putea te-ar si scuipa ca ai indraznit sa “furi” cateva cadre.

Am oftat adanc, am mai declansat o data, asa in ciuda, stiind ca am voie, am bagat aparatul in rucsac si am mai oftat odata.

REM

Franta, episodul 8
27.04.2006, Chambery

De multe ori am senzatia ca de fapt lucrurile nu se intampla aievea ci doar in mintea mea prea dornica de a evada dintr-un cotidian mult prea banal si prea auster. Nici macar imaginle mele nu ma fac sa fiu mai linistit si nu ma conving ca am trecut prin astfel de conjuncturi si momente. O fetita ce canta pe niste strazi pustii, un batran in fata unui magazin, stradute mici si intortocheate ale caror pavaj de piatra cubica face ca frigul sa-ti patrunda pana in oase nu fac decat sa accentueze si mai acut sentimentul de REM.
REM – acronim pentru rapid eye movement

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

France, Chambery

Lumière

Franta, episodul 7
25.04.2006, Lyon, Muzeul Cinematografiei

Nu puteam trece prin Lyon fara a vizita unul din cele mai importante locuri din istoria cinematografiei, mai exact locul unde s-a nascut ea in februarie 1895, in casa fratilor Lumière. Am vazut astfel primul aparat de proiectie, primul cinematograf si primul film.

Am trecut tacut si cumva cu un sentiment de nimicnicie prin sala primelor fotografii autochrome, primelor fotografii panoramice sau a celor 3D. Am pozat si eu umil cateva crampeie dintr-o istorie careia si eu ii sunt tributar.

Examen oral

Franta, episodul 6
24.04.2006, Lyon

Azi o noua experienta cu politia franceza in gara din Lyon. Oprit si intrebat de sanatate:
– Nu vorbesc limba franceza. (m-am caznit juma’ de zi sa invat expresia asta in frumoasa limba a lui Voltaire)
– Engleza?
– Engleza da, bine inteles. Oirce om civilizat vorbeste limba asta.
– Cutite, arme, droguri?
– Nu.
– Fumati?
– Nu.
– Pasaportul.
– ….
– Romania?!?!
– Desigur. De ce va mirati? Arat prea bine imbracat? Sau dimpotriva? Nu fur sau nu cersesc? Uimitor nu?
– Ce aveti in geanta?
– Echipament foto.
– Si in restul rucsacului?
– Tot rucsacul.
– Il puteti desface?
– Desigur.
Ce a urmat ar fi fost un extraordinar workshop de fotografie daca l-ar fi filmat cineva. Timp de aproximativ 30 de minute am explicat cu lux de amanunte la ce folosest fiecare filtru, fiecare accesoriu, de ce am nevoie de atatea obiective, ce fac cu ele, la ce e bun cel de 50mm, de ce imi trebuie si tele, ce e cu sistemul cokin, ce e cu storage-ul, cum funcioneaza teleconvertorul si la ce e bun, de ce folosesc wide cand “departeaza” atat de mult sau cum se incarca bateria la aparat si de ce sunt doua. S-a intamplat exact ca in Formidabilii (a nu stiu cata parte) cand se apuca unul sa monteze un pistol si mai scoate ceva dintr-un buzunar si mai pune un amortizor pana in final cand ajunge tanc. Am pus blitz-ul pe aparat, am schimbat obiectivele, am fotografiat cu diverse diafragme pentru a demonstra utilitatea fiecarui obiect.

Mi-au dat pasaportul si mi-au multumit ca am fost amabil. Ipocrizie franceza. Acum eu am vazut prin tot Lyon-ul tot felul de drogati, in fata catedralei Saint-Jean, rulandu-si tigarile in vazul sutelor de turisti si ma intreb si eu, asa, boem, care e criteriul dupa care politia ia pe cate unii la frecat.

Continua sa ma amuze tagma ghizilor. Intra asa intr-o transa si automatism profesional incat incep sa vorbeasca tampenii si sa spuna truisme. Am fost anuntati la un moment dat urcand cu un funicular ca am intrat intr-un tunel de parca ar fi fost un dubiu. Evident ca nu a inteles ironiile mele ulterioare cand intrebam lucruri la fel de evidente ca “acestea sunt niste scari?” sau ” aici e o usa?” ramand in final cu senzatia ca am fost un tip extrem de interesat de Basilique de Fourviere.