Aflandu-ma intr-o hoarda de vreo 30 de fotografi amatori (eu insumi nefiind nici macar fotograf – cel putin nu dupa actualele mele afinitati vizuale) am fost intrebat de ce trag pe film. Cum poti sa pleci la vanatoare cu cel mult 24 de cadre pe care nu le poti sterge, nu poti vedea o histrograma si cel mai trist, in definitiv, nu le poti vedea deloc decat dupa ‘alchimia’ numita developare? Cum te simti cu senzatia ca nu poti sterge, nu poti trage o rafala din care sa alegi cel mai bun cadru? Cum e sa astepti minute intregi pentru un singur cadru, a 1/125 parte dintr-o secunda in care universul, asemenea unui caleidoscop cu combinatii infinite, s-a aranjat intr-un fel anume pentru ca tu sa fii martorul unei clipe magice, irepetabila?

E DIVIN! Daca intr-un fel sau altul divinitatea ar exista si ar vrea sa-ti ofere paradisul ti-ar da un aparat pe film in mana. Faptul ca rezultatul ‘momentului indecisiv’, asa cum il numea un prieten, il vezi dupa ce nu mai esti acolo face sa pretuim mai mult clipa revelata si fixata pe un celuloid.

Momentul cand voi deveni fotograf va fi acela cand voi reusi cumva sa-mi pozez visele. E momentul de sinceritate maxima, cand visul, generat de constinta mea lipsita de dogme si prejudecati, de educatie si chiar si de inteligenta, va putea fi prezentat intr-o forma fizica perceptibila de dimensiunea in care traim. De ce tragi pe film? Simplu. Pentru ca noi nu visam clar si sansa mea de a-mi atinge dezideratul e sa trag pe film.

Simona Sensual e suparata ca i s-a furat o pozitie. Intr-o prima faza ai putea crede ca avea la ea 2 de misionarul, un umeri-craci si un 69 de colectie si cand sa inceapa treaba a descoperit ca-i lipsea piesa de rezistenta: capra. Cum sa finalizeze ea apoteotic daca nu va putea sta in genunchi cu posteriorul ridicat, si as pune pariu, si bine lubrifiat? Adica daca ar fi fost Simona Intelectual sau Simona Managerial, Creativ, Simona Academia-Romana, Simona Bibleoteca-Nationala, Simona Care-Vede-O-Piesa-De-Teatru sau macar Simona Care-Isi-Cultiva-Un-Pic-Mansarda atunci n-ar fi fost nici o tragedie. Dar asa, senzualitatea subtire cu pozitia se tine.

Ei bine, Simona noastra e suparata ca o alta printesa a pozat in aceasi pozitie in care a facut-o ea acum cateva luni. Poza evident. Aflam astfel ca pana si Playboy-ul i-a refuzat aparitia, probabil pe motiv ca au si ei o demnitate si nu pot publica asa chiar toate pocnitorile, desi ea s-a oferit si probabil ar fi fost dispusa sa si dea chiar ceva bani in loc sa primeasca. Lumea vorbeste despre faptul ca ea ar fi “consacrat” o anumita pozitie intr-o sedinta facuta in trecut. Parca imi imaginez situatia in care e surprinsa rastignita intr-un studio foto, cu amigdalele ce i se zaresc rectal, si luata la intrebari ce face raspunde cu o privire senzuala “Consacru o pozitie!”.

Ghinionul e ca n-a trecut repede, inainte de a face dusul de dupa consacrare, pe la Oficiul de Stat pentru Marci si Inventii. Si daca o va face, mare atentie, sa nu va puna Satana fotografilor sau a modelelor sa faceti vreo poza cuiva care abia a gasit un copac in padure dupa care sa se ascunda pentru chemarea naturii. O sa fiti tarati in tribunale pentru ca aia e pozitia Simonei. Cum care? Simona Purgativ.

Altfel, imaginile de mai jos s-au nascut in urma unui experiment facut cu gasca de pe DigiNews. Cum n-am mai prins un aparat de unica folosinta astea sunt toate cadrele de pe un film tras cu o chinezarie de TLR.

Imi plac oamenii paranoici. Sunt simpatici. Fac scenarii inimaginabile care par foarte reale, posibile si chiar realizabile. Si cand cred cel mai tare in ele descopera ca sunt absurde si asta aduce o bucurie nespusa. Cel putin teoretic.

Zilele trecute Costin descopera ca in Google Reader poti share-ui cu prietenii lucrurile interesante de prin feed-urile tale. Toate bune, frumoase si chiar interesante am zis in primul moment. Dar in afara de el nu mai e nimeni din apropiati care sa foloseasca Reader. Si care ar fi fost desfasurarea normala a ostilitatilor? Cel mai probabil as fi trecut si eu cu toata lista mea de vreo 100 de site-uri urmarite si de aici mai departe am fi facut amandoi lobby sa treaca si ceilalti ca uite ce chestii misto gasim noi zilnic. In definitv ar fi fost o treaba excelenta ca Internetul asta e plin de junk si cineva care sa filtreze sutele de posturi zilnice ar fi dus la crema cremei in materie de noutati. Totul s-a rupt cand am hotarat sa-mi citesc feed-urile de pe google. Nu m-am putut dezlipi de NetNewsWire.

Asta e numai introducerea. Azi Google a introdus sincronizarea contactelor si calendarului de pe telefonul mobil via ActiveSync. Deci merge si cu iPhone. Si imi fac de lucru si ma apuc sa fac setarile. La fel ca si la Reader e inedita situatia. Iti poti tine sincronizate 2 divce-uri, e mai simplu sa editezi calendarul si contactele direct dintr-o interfata web, daca share-uiesti un calendar cu un grup vei fi anuntat imediat pe telefon ca exista o programare, intalnire, whatever… Dar… m-am mutat de tot la Google?

Mai e vreun secret pe care sa-l am si sa nu fie pe unul din serverele lor? Ce se intampla daca cineva imi ghiceste cumva parola de la Google? Ce comunism, ce securitate, ce turnatori, ce fise si rapoarte…. E aproape toata existenta mea in mail-uri, numere de telefon, agenda de intalniri. Basca ca au introdus un serviciu pentru cei cu GPS pe mobil sa fie localizati de prieteni. Sanchi. Ca nu poti sa spui la telefon unde esti si ca de ce mama dracu intarzie.

Si ma trezesc din paranoia si zic: nu ma, n-are cum sa fie asa. Oamenii sunt bine intentionati si fac tot ce pot sa iti faca experienta online mai placuta. Oare?

Altfel cateva imagini din Timisoara.

Acum vreo cateva luni a circulat o stire cu un sot ce si-a surprins sotia indifela cu o colega. “Doamne ajuta!” ar zice unii. Sa se intample tuturor v-as ura eu. Sa veniti in fiecare zi acasa si sa va suprindeti consoarta tavalindu-se in dormitorul conjugal nu cu o colega ci cu doua, cu un intreg departament feminin de resurse umane, juridic sau de marketing. Toate femei. Va doresc sa veniti acasa sa nu gasiti un pantof cu toc la usa din simplu motiv ca nici una nu s-a descaltat ;). Sa treceti prin sufragerie si sa gasiti numai deux piece-uri aruncate si un zgomot de telefon pus pe vibratii venind din dormitor. Va urez sa ghiciti abia prin usa crapata ce se intampla in pat dupa care sa zaboviti halucinati in prag pret de cateva minute. Macar sa vedeti care e jocul. De aici mai departe fiecare ar trebui sa se descurce cum poate.

Si ce face omul nostru din stire? O omoara pe nevasta. In final se sinucide convins probabil ca toti ceilalti barbati mai putin norocosi ar fi pus oricum mana de la mana sa-i faca de petrecanie.

Asteptam cu interes castigatorul la loto ce-si face un joint din biletul cu numere sau seicul ce se indragosteste de un alt harem.

Asa cum am considerat toata viata ca halterele sunt un sport eminamente masculin tot asa gasesc ca exista cel putin un sport unde barbatii nu prea au ce cauta. Daca pentru o femeie curling-ul i se potriveste ca o manuse, barbatii ce-l joaca par cumva stigmatizati. Daca nu poti deveni fotbalist, tenisul iti miroase a ciorapi albi flausati transpirati iar snooker-ul e prea aristocrat, ce faci ca barbat sa te remarci, sa fii un tip sportiv, competitiv? Te apuci de curling.

Barbatul cu mopul in mana probabil tulbura hoarde intregi de femei ce fantezeaza la consortul care strange el laptele varsat pe jos in bucatarie si din cand in cand, atunci cand nu e cu baietii in cantonament, da un luciu, asa din pasiune la parchetul din sufragerie.

Mi-i inchipui pe aia 2 de sterg gheata ca odata ajunsi la capat, transpirati si obositi, striga la ala de la celalalt capat “frate, noi am sters pe jos, vedeti cum va organizati, ca mai e de dus gunoiul si de luat niste paine”.

O alta nelamurire o am in privinta luptelor greco-romane. Daca sporturile astea cu cafteala au ca istorie rezolvarea unor dispute personale, nu pricep cum le-a venit ideea sa se ia la tranta. Adica, frate, m-a enervat Kallistratos, l-am prins la nevasta-mea, ma duc la el si ii f**t o stachie in pipometru (vorba clasicilor). Si cand colo ce sa vezi cand ajung sa-l fac bucati, sa-l toc, sa-l dau la caini, el ce zice: “nu asa. ne luam atent de bracinari si ne trantim la pamant. fie ca cel mai bun sa castiga!”. Sure!

Am un coleg de birou care merge la sala. Ok pana aici, desi ma rog, asa intolerant cum sunt, as gasi si aici ceva de comentat. Si ce face? Alearga la banda. Asta mi se pare foarte funny. Parca vad catarii aia legati la ochi pusi sa mearga continuu si sa invarta o roata. N-am reusit niciodata sa inteleg sporturile astea lipsite de competitivitate si combativitate. La un fotbal mai alergi, la un tenis mai faci un slide dupa o minge in lung de linie, te enervezi ca ala ti le da invartite si ca ti-a luat 3 seturi la rand, ma rog, lupti, vrei sa fii primul, sa invingi pe cineva. Dar alergatul la banda? Alergi in parc, mai fluieri dupa cai verzi pe pereti, mai vezi un caine cum uda un copac, mai clatesti un ochi. Care e pasiunea ta? Alergatul la banda. Si ca orice pasiune probabil ca in curand va da nastere la retele de bloguri si forumuri ale alergatorilor la banda. Propun sa devina disciplina olimpica.