Aflandu-ma intr-o hoarda de vreo 30 de fotografi amatori (eu insumi nefiind nici macar fotograf – cel putin nu dupa actualele mele afinitati vizuale) am fost intrebat de ce trag pe film. Cum poti sa pleci la vanatoare cu cel mult 24 de cadre pe care nu le poti sterge, nu poti vedea o histrograma si cel mai trist, in definitiv, nu le poti vedea deloc decat dupa ‘alchimia’ numita developare? Cum te simti cu senzatia ca nu poti sterge, nu poti trage o rafala din care sa alegi cel mai bun cadru? Cum e sa astepti minute intregi pentru un singur cadru, a 1/125 parte dintr-o secunda in care universul, asemenea unui caleidoscop cu combinatii infinite, s-a aranjat intr-un fel anume pentru ca tu sa fii martorul unei clipe magice, irepetabila?
E DIVIN! Daca intr-un fel sau altul divinitatea ar exista si ar vrea sa-ti ofere paradisul ti-ar da un aparat pe film in mana. Faptul ca rezultatul ‘momentului indecisiv’, asa cum il numea un prieten, il vezi dupa ce nu mai esti acolo face sa pretuim mai mult clipa revelata si fixata pe un celuloid.
Momentul cand voi deveni fotograf va fi acela cand voi reusi cumva sa-mi pozez visele. E momentul de sinceritate maxima, cand visul, generat de constinta mea lipsita de dogme si prejudecati, de educatie si chiar si de inteligenta, va putea fi prezentat intr-o forma fizica perceptibila de dimensiunea in care traim. De ce tragi pe film? Simplu. Pentru ca noi nu visam clar si sansa mea de a-mi atinge dezideratul e sa trag pe film.